La peronul gândurilor…

Datorită unor circumstanțe neaşteptate, am fost nevoită să-mi petrec mai bine de 3 ore pe o bancă, în autogară.
Dincolo de frigul care mă cuprinsese la un moment dat, am simțit senzația aceea rece şi la figurat, nu doar la propriu.
Ce am văzut în autogară? Am văzut chipuri… am văzut bătrâni dezorientați, am văzut copii veseli şi naivi, am văzut adulți grăbiți sau nerăbdători. Am văzut oameni trişti… am văzut tristețe şi doar uneori fericire. Am văzut lacrimi pe obraji şi îmbrățişări dureroase care m-au făcut şi pe mine să lăcrimez. Am văzut şi îmbrățişări vesele şi zâmbete largi. Am văzut despărțiri şi revederi. Am privit tăcută oamenii… unii aveau privirea pierdută, cine ştie care gânduri îi cuprinsese?! Unii se plimbau prin fața mea neîncetat… nerăbdători. Unii aşteptau să plece, alții aşteptau ca cineva să li se întoarcă. Unii erau nervoşi şi stresați, alții erau calzi şi calmi…
La un moment dat mi-am scos din geantă agenda cu fluturi primită de la sora mea şi stiloul primit de la mama şi tata şi am început să scriu, să-mi scriu gândurile. Unii mă priveau nedumeriți, unii mă priveau ca pe o nebună probabil, iar alții mă priveau cald şi uneori îmi zâmbeau, oferindu-mi parcă certitudinea că mă înțeleg.
Am privit chipuri… şi pe cele mai multe am citit tristețe, îngrijorare şi nelinişte.
Am văzut cerşetori şi m-am întristat. Am văzut copii care suferă şi care nu ştiu despre copilăria dulce. Şi-aş fi vrut să le dau şi eu ceva, aş fi vrut să le dau clipe din copilăria mea şi sentimentul de siguranță pe care îl simțeam atunci. Din păcate nu am putut face asta, însă l-am rugat pe Doamne Doamne să le aşeze zâmbete pe chipuri şi să le schimbe soarta. Şi-acum simt nevoia să le mulțumesc alor mei părinți pentru ce mi-au oferit şi pentru ce am trăit. Mulțumesc pentru iubire!
Am văzut o autogară deprimantă, murdară şi rece! Mi-am dat seama că am făcut parte din categoria oamenilor cu privirea tristă, pentru că atmosfera din autogară m-a făcut să-mi amintesc despre noptile în care m-am despărțit de mama şi tata, despre lacrimile care mi s-au întâlnit sub bărbie, despre îmbrățişările puternice şi dureroase lângă un autocar care aştepta să mi-i ducă departe.
În mintea mea răsuna doar atât: ” aceeaşi autogară murdară şi tristă” , când în sfârşit a tras la peron autocarul cu care trebuia să plec. M-am ridicat de pe bancă pregătită să urc, iar în spatele meu am auzit o fetiță:
– De ce pleci? Esti frumoasă!
M-am întors şi i-am răspuns zâmbind:
– Şi tu eşti foarte frumoasă!
– Ce ai scris?
– … sentimente!
În urmă am auzit cum mama îi explica faptul că nu a fost frumos să mă întrebe despre ce am scris, iar eu mi-am zis în gând că totuşi, autogările nu sunt chiar atât de urâte….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *